E ora 12...
Încerc şi eu, ca şi alţii, să arăt faptele şi lucrurile aşa cum sunt ele reale în această realitate năucitoare, altfel decât sunt prezentate, tot timpul, de către cei ce au ajuns să deţină puterea politică, mânaţi de la spate de cei care deţin adevărata putere. Chiar dacă mă înscriu în cei ce declanşează cea mai subversivă, autentică, formă de luptă şi nesupunere, prefer să nu fiu unul dintre cei mulţi ce tac şi se supun. Şi cu asta îmi mai asum şi riscul, cu tot anonimatul şi neînsemnătatea mea, ca cineva să vrea să ma reducă la tăcere. Doar adevărul spus şi mărturisit este cu adevărat revoluţionar.
Dacă cineva m-ar întreba, cu privire la viitor, cum sunt eu, acum, aş spune că sunt în aceeşi măsură optimist pe cât sunt de pesimist.
Sunt optimist pentru că mă bazez pe certitudinea că această civilizaţie se va sfârşi în curând, dar sunt pesimist prin faptul că această civilizaţie, în cădere, va face tot posibilul pentru a ne antrena în propria-i prăbuşire.
William Sheakespeare spunea candva: "Ce epocă îngrozitoare este aceea în care idioţii îi conduc pe orbi!". Acum se trăieşte precum trăiesc orbii, şi, fără conştinţă, oamenii acceptă să fie servili. Servitutea modernă este o servitute voluntară, consimţită de mulţimea de indivizi ce au ajuns deja sclavi, ce-şi mai şi arogă titlul de oameni liberi, indivizi care efectiv se târăsc pe suprafaţa pământului.
Omenirea "civiliztă" este o mulţime care, în mod absolut identic, îşi cumpără mărfurile care îi aservesc şi mai mult. Pentru aceste cumpărături aleargă toţi către o muncă tot mai alienantă, ce le este oferită printr-un consimţământ generos, dacă se dovedesc a fi suficient de cuminţi. Dar au un drept: au dreptul de a-şi alege stâpânii pe care îi vor servi.
Aşa s-ar putea defini azi visul nefericit al sclavilor moderni ce nu mai au alte aspiraţii, în final, decât la a se lăsa prinşi în această horă ameninţătoare, drăcească, macabră, a sistemului, perfectibil mereu, de alienare. Opresiunea se modernizează pe zi ce trece, întinzându-şi, ca o caracatiţă, formele de mistificare care să permită mascarea noii forme de sclavie şi a condiţiei de sclav modern.
Guy Debord spunea că urbanismul este acea formă de luare în posesie, a mediului natural şi uman de către capitalismul care, dezvoltîndu-se logic în dominaţie absolută, poate şi are dreptul să refacă în totalitate spaţiul, amenajându-l ca pe propriul decor.
Azi, pe măsură ce sclavii îşi construiesc propria lume, prin efortul muncii, deja alienate, decorul noii lumi devine închisoare în care aceştia, şi urmaşii lor, vor trebui să-şi trăiască aşa-zisa viaţă, de fapt sclavia. Această lume este o lume sordidă, nu are gust, nu are miros, dar poartă în ea toată mizeria modului de producţie dominant. Decorul e mereu în schimbare, în construcţie şi reconstrucţie, însăşi construcţia fiind fără de sfârşit, totul fiind instabil. Reflectarea permanentă a acestui decor, al acestui spaţiu ce înconjoară umanitatea îşi găseşte justificarea într-o amnezie generalizată şi în insecuritatea pe care trebuie să o simtă cei ce trăiec în ea. Trebuie mereu refăcut totul în aşa fel încât reflecte perfect imaginea sistemului. Şi astfel lumea devine din ce în ce mai zgomotoasă, mai murdară, fără linişte, precum o uzină. Se repară, se înlocuieşte, se despart şi comasează infrastructuri şi iarăşi se ia de la capăt, se reproiectează, se reconsideră, cercul lucrărilor închizându-se mereu în acelaşi punct, pentru consum şi pentru creearea condiţiilor propice alienării.
Această "uzină" este dezvoltată pe mai multe proprietăţi spaţiale, locative, care totdeauna sunt fărămiţate şi fiecare fărâmă a acestui spa-ţiu aparţine totdeauna cuiva, statului sau unei persoane private, fizice sau juridice. Apartenenţa exclusivă a pământului este materializată prin omniprezenţa zidurilor, gardurilor, porţilor, barierelor, fron-tierelor sau însemnelor de demarcaţie. Acestea toate, care separă şi împart, sunt urmele unui jaf social realizat prin separaţia care invadează totul. Separaţiile acestea ajută consumul...
Apar însă, în paralel, unificări de spaţii conforme interesului şi necesităţilor culturii de piaţă, interes ce reprezintă marele obiectiv al acestei tot mai triste epoci. Căci ceea ce este necesar marii construcţii este tocmai existenţa unor mari drumuri, autostrăzi, optimizate la extrem, care să faciliteze transportul mărfurilor. Pentru construcţia acestora, cu scop clar şi precis, orice obstacol, uman sau natural, trebuie înlăturat, eliminat, distrus...
Azi, pe măsură ce sclavii îşi construiesc propria lume, prin efortul muncii, deja alienate, decorul noii lumi devine închisoare în care aceştia, şi urmaşii lor, vor trebui să-şi trăiască aşa-zisa viaţă, de fapt sclavia. Această lume este o lume sordidă, nu are gust, nu are miros, dar poartă în ea toată mizeria modului de producţie dominant. Decorul e mereu în schimbare, în construcţie şi reconstrucţie, însăşi construcţia fiind fără de sfârşit, totul fiind instabil. Reflectarea permanentă a acestui decor, al acestui spaţiu ce înconjoară umanitatea îşi găseşte justificarea într-o amnezie generalizată şi în insecuritatea pe care trebuie să o simtă cei ce trăiec în ea. Trebuie mereu refăcut totul în aşa fel încât reflecte perfect imaginea sistemului. Şi astfel lumea devine din ce în ce mai zgomotoasă, mai murdară, fără linişte, precum o uzină. Se repară, se înlocuieşte, se despart şi comasează infrastructuri şi iarăşi se ia de la capăt, se reproiectează, se reconsideră, cercul lucrărilor închizându-se mereu în acelaşi punct, pentru consum şi pentru creearea condiţiilor propice alienării.
Această "uzină" este dezvoltată pe mai multe proprietăţi spaţiale, locative, care totdeauna sunt fărămiţate şi fiecare fărâmă a acestui spa-ţiu aparţine totdeauna cuiva, statului sau unei persoane private, fizice sau juridice. Apartenenţa exclusivă a pământului este materializată prin omniprezenţa zidurilor, gardurilor, porţilor, barierelor, fron-tierelor sau însemnelor de demarcaţie. Acestea toate, care separă şi împart, sunt urmele unui jaf social realizat prin separaţia care invadează totul. Separaţiile acestea ajută consumul...
Apar însă, în paralel, unificări de spaţii conforme interesului şi necesităţilor culturii de piaţă, interes ce reprezintă marele obiectiv al acestei tot mai triste epoci. Căci ceea ce este necesar marii construcţii este tocmai existenţa unor mari drumuri, autostrăzi, optimizate la extrem, care să faciliteze transportul mărfurilor. Pentru construcţia acestora, cu scop clar şi precis, orice obstacol, uman sau natural, trebuie înlăturat, eliminat, distrus...
Habitatul în care se înghesuie această populaţie, devenită masă manevrată şi servilă, este imaginea vieţii fiecărui individ: aceasta seamănă cu o cuşcă, cu o cavernă, cu o închisoare. Spre deosebire de sclavii vechilor epoci, noii sclavi trebuie să-şi plătească cuşca pe care o locuiesc, în conformitate cu principiile epocii moderne. Mai trebuie să se audă cumva întrebarea dacă omul a devenit anormal, sau lumea în care trăieşte?
Când eram prin liceu m-am apucat, împins de dorinţa de a afla cum şi de ce "Capitalul" lui Marx era cartea de căpătâi a societăţii socialiste. Existau mari diferenţe între ceea ce trăiam şi ceea ce era scris acolo. Mi s-a părut că era doar o carte agăţată de coada acelui sistem ca să sune precum un clopoţel. Acum însă realitatea este alta, căci acum trăim în epoca mărfurilor şi, spunea Marx că "O marfă poate părea, la primă vedere, un lucru trivial ce se înţelege de la sine. Analiza noastră a arătat că, din contră, este un lucru foarte complex, plin de subtilităţi metafizice şi de justificări tehnologice."
Privind prin orice locuinţă, chiar strâmtă şi lugubră, se găsesc înghesuite mărfuri care ar trebui, în conformitate cu mesajele publicitare omiprezente, să aducă locatarului ei împlinirea şi fericirea. Însă cu cât această acumulare, de mărfuri noi, devine mai mare, cu atât posibilitatea ca într-o zi acesta să atingă aceste obiective se îndepărtează de el. Caci la ce foloşeste unui om să aibă de toate, dacă îşi pierde sufletul? [Marcu 8:36]
Când eram prin liceu m-am apucat, împins de dorinţa de a afla cum şi de ce "Capitalul" lui Marx era cartea de căpătâi a societăţii socialiste. Existau mari diferenţe între ceea ce trăiam şi ceea ce era scris acolo. Mi s-a părut că era doar o carte agăţată de coada acelui sistem ca să sune precum un clopoţel. Acum însă realitatea este alta, căci acum trăim în epoca mărfurilor şi, spunea Marx că "O marfă poate părea, la primă vedere, un lucru trivial ce se înţelege de la sine. Analiza noastră a arătat că, din contră, este un lucru foarte complex, plin de subtilităţi metafizice şi de justificări tehnologice."
Privind prin orice locuinţă, chiar strâmtă şi lugubră, se găsesc înghesuite mărfuri care ar trebui, în conformitate cu mesajele publicitare omiprezente, să aducă locatarului ei împlinirea şi fericirea. Însă cu cât această acumulare, de mărfuri noi, devine mai mare, cu atât posibilitatea ca într-o zi acesta să atingă aceste obiective se îndepărtează de el. Caci la ce foloşeste unui om să aibă de toate, dacă îşi pierde sufletul? [Marcu 8:36]
Marfa este, în esenţă, ideologică, şi ea deposedează de munca sa pe cel care a produs-o şi deposedează de viaţa sa pe cel care o foloseşte, pe cel care o consumă. Acum se trăieşpte în epoca în care nu cererea este cea care condiţionează oferta, ci oferta induce şi determină cererea. Aşa că, sistematic, periodic, alte nevoi sunt create pentru ca, rapid, acestea să fie considerate nevoi vitale, strict vitale, pentru majoritatea populaţiei. Aşa a fost la început radioul (susţinut de ideea de informare rapidă), apoi automobilul (deplasarea rapidă şi comodă), televizorul, calculatorul, iar acum cea mai mare găselniţă: telefonul mobil!
Aceste mărfuri, ce au fost distribuite masiv într-un interval, scurt şi limitat, de timp au modificat în profunzime relaţiile umane. Rolul lor a fost şi este triplu: Servesc, pe de o parte, la a izola oamenii de semenii lor, pe de altă parte sunt formele de difuzare a mesajelor dominante ale sistemului şi, pe acelaşi palier, la a exagera comportamentele umane. Finalitatea este că se ajunge ca lucrurile ce ar trebui posedate devin cele care îl posedă pe cel ce le are.
Manipularea, reeducarea şi înrolarea în marea armată de supuşi a fost uşurată, în primă instanţă de televiziune, prin intermediul căreia s-au propagat ideologiile, s-au învrăjbit categorii sociale, s-au realizat emisiuni care au indus false idei de prosperitate şi s-au transmis mari spectacole la care omul nu a mai trebuit să fie alături de semenii săi, sala de spectacole fiind înlocuită cu propria locuinţă. Si totul doar prin imagini şi sunet. Mai mult decât atât, televizorul a fost şi un mijloc de propagare a mesajelor subliminale . Calculatorul a venit să mărească rezultatele obţinute, pe acest tărâm de televiziune, deschizând şi calea către "informaţiile" internaţionale. Aparenţa benefică a acestei eliberări de filtre, de cenzuri, a fost masca prin care s-au propagat ideile "universale" ale unei noi tipologii de societate, bazate pe arhicunoscutele idei "the best quality", "the best price" etc. Mai mult decât atât, calculatorul prin programele de comunicare, prin site-urile de socializare, prin chat-uri şi messinger-uri, au îndepărtat omul de la preocupările bine înrădăcinate: au dispărut scrisorile – şi implicit preocuparea de a scrie "de mână", comunicarea ver-bală a fost înlocuită cu cea scrisă, întâlnirile, manifestările stărilor şi sentimentelor au fost înlocuite cu exprimarea în scris şi multe, multe ale preocupări umane, normale şi naturale, au fost înlocuite sau li s-a dat o altă formă. Dezbaterea publică a fost înlocuită de forumuri iar revolta de rabufnirile din discuţii "live", totul sub supravegherea şi controlul lacheilor puterii.
Ceea ce nu s-a reuşit nici cu radioul, nici cu televizorul, nici cu calculatorul, s-a reuşit cu telefonul mobil. Dacă telefonia fixă a avut efecte limitate, telefonia mobilă a putut fi folosită pe toate planurile. Individul vorbeşte, scrie, priveşte, ascultă aproape totul prin telefonul mobil. Ceea ce nu realizează este că tocmai prin telefonul mobil i se vorbeşte, i se transmite în scris este ascultat, localizat şi văzut, oriunde ar fi, de către cei care deţin monopolul acestor reţele de telefonie mobilă, reţele care, în ultimul timp – şi tendinţa nu e doar vizibilă, e cunoscută – au ajuns a fi deţinute doar de câteva mari firme internaţionale. Telefonul mobil a exacerbat şi comportamentul uman, împrumutat de la "stăpâni", fiind folosit, cu bună ştiinţă, pentru controlarea, de către o persoană, a altei persoane. Ideile din aceste para-grafe sunt doar enunţate aici, căci ele fac obiectul unei analize mai largi. Ceea ce se poate spune, pe scurt, este că acum, în criza-i teribilă de timp, omul modern este sclavul comportamentelor induse de aceste mari realizări, iar el trăieşte mai mult la modul virtual: comunicare virtuală, trăire virtuală, prietenie virtuală, dragoste virtuală, parteneriat virtual... totul virtual.
Aceste mărfuri, ce au fost distribuite masiv într-un interval, scurt şi limitat, de timp au modificat în profunzime relaţiile umane. Rolul lor a fost şi este triplu: Servesc, pe de o parte, la a izola oamenii de semenii lor, pe de altă parte sunt formele de difuzare a mesajelor dominante ale sistemului şi, pe acelaşi palier, la a exagera comportamentele umane. Finalitatea este că se ajunge ca lucrurile ce ar trebui posedate devin cele care îl posedă pe cel ce le are.
Manipularea, reeducarea şi înrolarea în marea armată de supuşi a fost uşurată, în primă instanţă de televiziune, prin intermediul căreia s-au propagat ideologiile, s-au învrăjbit categorii sociale, s-au realizat emisiuni care au indus false idei de prosperitate şi s-au transmis mari spectacole la care omul nu a mai trebuit să fie alături de semenii săi, sala de spectacole fiind înlocuită cu propria locuinţă. Si totul doar prin imagini şi sunet. Mai mult decât atât, televizorul a fost şi un mijloc de propagare a mesajelor subliminale . Calculatorul a venit să mărească rezultatele obţinute, pe acest tărâm de televiziune, deschizând şi calea către "informaţiile" internaţionale. Aparenţa benefică a acestei eliberări de filtre, de cenzuri, a fost masca prin care s-au propagat ideile "universale" ale unei noi tipologii de societate, bazate pe arhicunoscutele idei "the best quality", "the best price" etc. Mai mult decât atât, calculatorul prin programele de comunicare, prin site-urile de socializare, prin chat-uri şi messinger-uri, au îndepărtat omul de la preocupările bine înrădăcinate: au dispărut scrisorile – şi implicit preocuparea de a scrie "de mână", comunicarea ver-bală a fost înlocuită cu cea scrisă, întâlnirile, manifestările stărilor şi sentimentelor au fost înlocuite cu exprimarea în scris şi multe, multe ale preocupări umane, normale şi naturale, au fost înlocuite sau li s-a dat o altă formă. Dezbaterea publică a fost înlocuită de forumuri iar revolta de rabufnirile din discuţii "live", totul sub supravegherea şi controlul lacheilor puterii.
Ceea ce nu s-a reuşit nici cu radioul, nici cu televizorul, nici cu calculatorul, s-a reuşit cu telefonul mobil. Dacă telefonia fixă a avut efecte limitate, telefonia mobilă a putut fi folosită pe toate planurile. Individul vorbeşte, scrie, priveşte, ascultă aproape totul prin telefonul mobil. Ceea ce nu realizează este că tocmai prin telefonul mobil i se vorbeşte, i se transmite în scris este ascultat, localizat şi văzut, oriunde ar fi, de către cei care deţin monopolul acestor reţele de telefonie mobilă, reţele care, în ultimul timp – şi tendinţa nu e doar vizibilă, e cunoscută – au ajuns a fi deţinute doar de câteva mari firme internaţionale. Telefonul mobil a exacerbat şi comportamentul uman, împrumutat de la "stăpâni", fiind folosit, cu bună ştiinţă, pentru controlarea, de către o persoană, a altei persoane. Ideile din aceste para-grafe sunt doar enunţate aici, căci ele fac obiectul unei analize mai largi. Ceea ce se poate spune, pe scurt, este că acum, în criza-i teribilă de timp, omul modern este sclavul comportamentelor induse de aceste mari realizări, iar el trăieşte mai mult la modul virtual: comunicare virtuală, trăire virtuală, prietenie virtuală, dragoste virtuală, parteneriat virtual... totul virtual.
Un alt aspect al jafului social este dat de exploatarea resurselor planetei, producţia supraabundentă de energie şi de mărfuri şi, de aici, de gunoaie şi alte deşeuri ale consumului ostentativ, fapte care afectează grav şansele de supravieţuire ale Pământului cu toate speciile ce îl mai populează. Cu toate aceaste probleme ştiute, pentru a fi lăsată total liberă desfăşurarea capitalismului sălbatic, creşterea nu se poate să fie vreodată oprită. Este necesar să se producă, să se producă şi chiar să se re-producă. Apoi, pentru imagine, aceeaşi mari poluatori se prezintă drept potenţiali mari salvatori ai planetei. Imbecili ai show-business-ului, cu mari subvenţii de la firmele multinaţionale, încearcă să convingă de faptul că o mică schimbare a obiceiurilor de viaţă ale individului va fi suficientă pentru salvarea de la dezastru a planetei. Dar, în timp ce culpabilizarea consumatorului este în toi, ei continuă să polueze fără încetare mediul înconjurător dar, şi mai grav, spiritul. Iar aceste infime şi infirme teze pseudo-ecologiste sunt reluate, în cor, de mulţi politicieni veroşi, ca orice slogan publicitar, însă totdeauna se feresc de a propune o schimbare radicală a sistemelor de producţie. Mai întotdeauna ideea este de a se schimba câte ceva, detalii doar, pentru ca totul să rămână neschimbat, la fel ca mai înainte.
În faţa sărăciei unui mare procent din populaţie, omul occidental cu precădere, se bucură de poziţia sa şi de consumul său, ce prezintă aspecte frenetice. Cu toate acestea, mizeria este omni-prezentă peste tot unde domneşte societatea totalitară de piaţă. Faţa aceasta a medaliei –falsa abundenţă – are şi un revers reprezentat prin lispuri. Este normal, s-ar putea spune, căci într-o sistem care defineşte inegalitatea drept un criteriu de progres, chiar şi în condiţiile în care producţia agro-chimică este suficientă pentru a alimenta şi a hrăni toată populaţia de pe Pământ, foamea nu trebuie să dispară. Aceasta este păstrată pentru că trebuie folosită ca sperietoare, ca exemplu pentru cazul în care se vrea scuturarea sclaviei, schimbarea sistemului. Sau, se mai întâmplă să fie servit şi un alt exemplu în care ceea ce este hrană pentru o societate, este otravă pentru cealaltă.
De mai mult timp oamenii au fost convinşi că ei trebuie să domine creaţia şi că toate celelalte, animale sau plante, au fost create pentru a-i furniza hrana, haine, chiar dacă pentru acestea ar fi martirizate sau exterminate. Cînd acestea nu au mai fost suficiente pentru iluzia falsei abundenţe alimentare, atunci generealizare acesteia s-a făcut prin combinatele concentraţionale şi exterminarea masivă, barbară, a speciilor care servesc drept hrană, dirijată, pentru sclavi. În aceste combinate se găseşte chiar esenţa modului de producţie al acestui sistem dominant, a faptului că viaţa şi umanitatea nu rezistă, ca valori, în faţa dorinţei de profit a câtorva.
În faţa sărăciei unui mare procent din populaţie, omul occidental cu precădere, se bucură de poziţia sa şi de consumul său, ce prezintă aspecte frenetice. Cu toate acestea, mizeria este omni-prezentă peste tot unde domneşte societatea totalitară de piaţă. Faţa aceasta a medaliei –falsa abundenţă – are şi un revers reprezentat prin lispuri. Este normal, s-ar putea spune, căci într-o sistem care defineşte inegalitatea drept un criteriu de progres, chiar şi în condiţiile în care producţia agro-chimică este suficientă pentru a alimenta şi a hrăni toată populaţia de pe Pământ, foamea nu trebuie să dispară. Aceasta este păstrată pentru că trebuie folosită ca sperietoare, ca exemplu pentru cazul în care se vrea scuturarea sclaviei, schimbarea sistemului. Sau, se mai întâmplă să fie servit şi un alt exemplu în care ceea ce este hrană pentru o societate, este otravă pentru cealaltă.
De mai mult timp oamenii au fost convinşi că ei trebuie să domine creaţia şi că toate celelalte, animale sau plante, au fost create pentru a-i furniza hrana, haine, chiar dacă pentru acestea ar fi martirizate sau exterminate. Cînd acestea nu au mai fost suficiente pentru iluzia falsei abundenţe alimentare, atunci generealizare acesteia s-a făcut prin combinatele concentraţionale şi exterminarea masivă, barbară, a speciilor care servesc drept hrană, dirijată, pentru sclavi. În aceste combinate se găseşte chiar esenţa modului de producţie al acestui sistem dominant, a faptului că viaţa şi umanitatea nu rezistă, ca valori, în faţa dorinţei de profit a câtorva.
De la Plutarh se ştie şi se spune că medicina te face să mori lent. Degradarea generalizată a mediului, a aerului respirat, a apei băute, a hranei consumate, stress-ului condiţiilor de muncă şi întregul ansamblu al vieţii sociale sunt la originea noilor boli ale individului modern, ale sclavului. Este însă bolnav de condiţia sa servilă şi nici o ştiinţă medicală nu va putea vreodată remedia acest rău manifestat prin boli. Doar eliberarea, şi nu una parţială, ci completă, de condiţia în care se găseşte prins îi va putea permite să se elibereze de suferinţe. Medicina modernistă nu cunoaşte decât un singur remediu în faţa durerilor de care suferă individul, iar aceasta este mutilarea, prin intervenţii chirurgicale, antibiotice sau chimioterapii. Se atacă, se tratează doar efectele, doar consecinţele răului, fără a se căuta vreodată cauza. Pentru înlăturarea cauzelor nu există motiv şi acest lucru este de înţeles din moment ce este explicat: O cercetare a cauzelor ar duce inevitabil la o condamnare fără drept de apel a organizării sociale în ansamblul ei. Tot aşa cum a transformat toate detaliile lumii în marfă, sistemul actual, dominant, a făcut din corpul uman tot o marfă, un obiect de studiu, un obiect experimental, pentru noii ucenicii vrăjitori ai medicinei de piaţă şi biologiei moleculare, ajungându-se, în momentul de faţă la momentul în care stăpânii actuali ai lumii sunt pregătiţi pentru brevetarea vieţii umane, nu doar a viului. Descifrarea compltă a ADN-ului genomului uman a fost punctul de plecare pentru noua strategie pusă în practică de puterea din umbră. Această descifrare nu are alt scop decât amplificarea considerabilă a formelor de control şi dominare. Acum chiar şi corpul uman a scapat de sub controlul propriu al omului.
Spectacolele sunt făcute pentru ca oamenii sărmani să se distreze. Să se distreze doar, nicicum să aibă trăiri care să le trezească con-ştiinţele. Pe primul plan sunt spectacolele de divertisment – arhi-prezente la TV – specatacole la care indivizii, sărmani, se distrează, dar acest divertisment serveşte doar pentru a distrage atenţia de la adevăratul rău care îl striveşte. Aceşti sclavi şi-au lăsat viaţa pe mâna al-tora pentru a face ceea ce vor cu ea şi se prefac chiar că sunt mândri de acest lucru. Încearcă în van să-şi arate satisfacţia, căci nu pot păcăli pe nimeni. Nu reuşesc, la nivelul conştiinţei, să se păcălească nici chiar pe ei înşişi când îşi privesc reflexia de gheaţă în oglindă. Astfel ei îşi pierd timpul privind la acei imbecili care încearcă să-i facă să râdă, să cânte, să viseze sau să plângă.
Dacă încă au mai rămas spectacole la care publicul poate să vină, să trăiască "umăr la umăr" splendoarea trăirilor pe care le induc artiştii ce nu au renunţat la crezul lor cultural şi artistic, se găsesc unii dintre organizatori, mânaţi de năravul căpătat de la stăpânii care se numesc, în acest caz, sponsori, să aducă pe scenă, în deschidere, "ceea ce se vinde", "ceea ce se caută" – de fapt tot "marfa" cumpărată şi de la ta-rabe. Aducerea aceste "pseudo-arte", "pseudo-culturi", "culturii de ta-rabă" lângă ceea ce poate contribui la (re)trezirea umanismului în oameni, pe lângă faptul că este de prost gust, nu este altceva decât o lovitură sub centură dată tocmai de cei care nu-şi văd propria statură, propria condiţie de sclavi, încercând să se arate, la rândul lor, asemă-nându-se stăpânilor, conducători de sclavi. Referindu-mă stric la România, nu mi-ar fi de mirare ca, peste un an să regăsim în deschiderea unui concert simfonic, sau a unui concert de muzică folc, o suită de manele doar pentru că totul trebuie să se vândă şi importante sunt biletele vândute înainte de a fi impotant ceea ce simt spectatorii sau calitatea acestora.Organizatorii unor astfel de spectacole se încadrează şi ei în armata de executanţi a "ordinelor stăpînirii" de omogenizare, de malaxare şi distrugere a conştiinţelor.
Prin canalele de sport individul este dresat să simtă succesul şi eşecul, forţele şi victoriile pe care nu le-au manifestat niciodată pe viu, în viaţa de zi cu zi. Ei trăiesc prin procură, prin împrumut, o a doua viaţă, de mâna a doua, în faţa televizorului. Odinioară împăraţii Romei antice cumpărau bunăvoinţa poporului cu pâine şi cu circ. Acum tăcerea noilor sclavi este cumpărată cu divertisment şi consum de nimic, de vid.
Spectacolele sunt făcute pentru ca oamenii sărmani să se distreze. Să se distreze doar, nicicum să aibă trăiri care să le trezească con-ştiinţele. Pe primul plan sunt spectacolele de divertisment – arhi-prezente la TV – specatacole la care indivizii, sărmani, se distrează, dar acest divertisment serveşte doar pentru a distrage atenţia de la adevăratul rău care îl striveşte. Aceşti sclavi şi-au lăsat viaţa pe mâna al-tora pentru a face ceea ce vor cu ea şi se prefac chiar că sunt mândri de acest lucru. Încearcă în van să-şi arate satisfacţia, căci nu pot păcăli pe nimeni. Nu reuşesc, la nivelul conştiinţei, să se păcălească nici chiar pe ei înşişi când îşi privesc reflexia de gheaţă în oglindă. Astfel ei îşi pierd timpul privind la acei imbecili care încearcă să-i facă să râdă, să cânte, să viseze sau să plângă.
Dacă încă au mai rămas spectacole la care publicul poate să vină, să trăiască "umăr la umăr" splendoarea trăirilor pe care le induc artiştii ce nu au renunţat la crezul lor cultural şi artistic, se găsesc unii dintre organizatori, mânaţi de năravul căpătat de la stăpânii care se numesc, în acest caz, sponsori, să aducă pe scenă, în deschidere, "ceea ce se vinde", "ceea ce se caută" – de fapt tot "marfa" cumpărată şi de la ta-rabe. Aducerea aceste "pseudo-arte", "pseudo-culturi", "culturii de ta-rabă" lângă ceea ce poate contribui la (re)trezirea umanismului în oameni, pe lângă faptul că este de prost gust, nu este altceva decât o lovitură sub centură dată tocmai de cei care nu-şi văd propria statură, propria condiţie de sclavi, încercând să se arate, la rândul lor, asemă-nându-se stăpânilor, conducători de sclavi. Referindu-mă stric la România, nu mi-ar fi de mirare ca, peste un an să regăsim în deschiderea unui concert simfonic, sau a unui concert de muzică folc, o suită de manele doar pentru că totul trebuie să se vândă şi importante sunt biletele vândute înainte de a fi impotant ceea ce simt spectatorii sau calitatea acestora.Organizatorii unor astfel de spectacole se încadrează şi ei în armata de executanţi a "ordinelor stăpînirii" de omogenizare, de malaxare şi distrugere a conştiinţelor.
Prin canalele de sport individul este dresat să simtă succesul şi eşecul, forţele şi victoriile pe care nu le-au manifestat niciodată pe viu, în viaţa de zi cu zi. Ei trăiesc prin procură, prin împrumut, o a doua viaţă, de mâna a doua, în faţa televizorului. Odinioară împăraţii Romei antice cumpărau bunăvoinţa poporului cu pâine şi cu circ. Acum tăcerea noilor sclavi este cumpărată cu divertisment şi consum de nimic, de vid.
În faţa dezolantei lumi reale, sistemul trebuie să colonizeze în totalitate conştiinţa sclavilor. Aşa se face că, în sistemul dominant actual, represiunea este precedată de şantaj, care, încă din copilărie îşi îndeplineşte misiunea de formare a sclavilor. Tot ceea ce trebuie este ca ei să-şi uite condiţia servilă, închisoarea şi viaţa mizerabilă. E de ajuns să fie privită această mulţime hipnotizată conectată la ecranele ce îi însoţesc, pas cu pas, în toată viaţa cotidiană. Ei îşi deturnează insatisfacţia permanentă prin reflexul manupulat de a visa la o viaţă luxoasă, la câştiguri de bani fabuloase, la glorie şi la aventură. Însă visele lor sunt la fel de lamentabile ca şi viaţa lor de mizerie. Peste tot există imagini, pentru orice şi pentru oricine. Sunt imagini care poartă în ele mesajul ideologic al sistemului şi servesc ca instrument de propagandă şi unificare, de fapt omogenizare a conştiinţelor. Ele se înmulţesc pe măsură ce omul este posedat de lumea şi de viaţa sa.
Prima ţintă a acestor imagini este copilul căci libertatea trebuie sufocată încă din leagăn. Acesta trebuie să devină un idiot, să i se înăbuşe orice formă de reflexie şi de critică, dar şi să fie soldat perfect al armatei de înăbuşire a altora, începând chiar cu proprii părinţi. Toate acestea se fac, desigur, cu complicitatea deconcertantă a propriilor părinţi care nu pot opune vreo rezistenţă forţei cumulate de lovire a tuturor mijloacelor moderne de comunicare. Sub imboldul ideii devenite false acum, aceea că jocul dezvoltă aptitudinile, cumpără chiar ei înşişi toate mărfurile necesare aservirii propriilor copii. Astfel ei abdică din rolul de educatori ai propriilor copii, livrându-i pe aceştia sistemului de abrutizare şi mediocritate.
Se fabrică imagini pentru toate vârstele şi pentru toate categoriile sociale. Iar sclavii moderni confundă aceste imagini cu cultura, chiar şi cu arta. Dar pe primul plan rămâm mărfurile şi, pentru a epuiza stocurile de marfă se face apel la instincte, chiar şi la cele mai josnice. Femeia este cea care, odată în plus, plăteşte cel mai scump preţ, fiind de două ori sclavă în această societate de consum. Ea este redusă la condiţia de simplu obiect de consum, de piesă de schimb –şi asta se vede foarte bine prin tot mai popularele site-uri XXX - mai dar şi la o imagine expusă întru exacerbarea dorinţelor şi senzaţiilor, cele care accentuează intenţia de a cumpăra, prin transmiterea unui mesaj subtil, de data aceasta.
Prima ţintă a acestor imagini este copilul căci libertatea trebuie sufocată încă din leagăn. Acesta trebuie să devină un idiot, să i se înăbuşe orice formă de reflexie şi de critică, dar şi să fie soldat perfect al armatei de înăbuşire a altora, începând chiar cu proprii părinţi. Toate acestea se fac, desigur, cu complicitatea deconcertantă a propriilor părinţi care nu pot opune vreo rezistenţă forţei cumulate de lovire a tuturor mijloacelor moderne de comunicare. Sub imboldul ideii devenite false acum, aceea că jocul dezvoltă aptitudinile, cumpără chiar ei înşişi toate mărfurile necesare aservirii propriilor copii. Astfel ei abdică din rolul de educatori ai propriilor copii, livrându-i pe aceştia sistemului de abrutizare şi mediocritate.
Se fabrică imagini pentru toate vârstele şi pentru toate categoriile sociale. Iar sclavii moderni confundă aceste imagini cu cultura, chiar şi cu arta. Dar pe primul plan rămâm mărfurile şi, pentru a epuiza stocurile de marfă se face apel la instincte, chiar şi la cele mai josnice. Femeia este cea care, odată în plus, plăteşte cel mai scump preţ, fiind de două ori sclavă în această societate de consum. Ea este redusă la condiţia de simplu obiect de consum, de piesă de schimb –şi asta se vede foarte bine prin tot mai popularele site-uri XXX - mai dar şi la o imagine expusă întru exacerbarea dorinţelor şi senzaţiilor, cele care accentuează intenţia de a cumpăra, prin transmiterea unui mesaj subtil, de data aceasta.
Imaginea a fost şi este întotdeauna forma de comunicare cea mai simplă şi cea mai eficace... Cu ajutorul ei se construiesc modele, se abrutizează şi se mint masele, li se creează frustrări. Ideologia de piaţă se difuzează prin intermediul imaginilor, căci se urmăreşte mereu aceeaşi idee: să se vândă. Şi se face totul pentru a vinde modele de viaţă sau de produse, comportamente sau mărfuri... nu are importanţă ce, important este să se vândă.
Suntem obişnuiţi să spunem că noi stăpânim cuvintele. Dar cine ştie de fapt că ele ne stăpânesc pe noi, se foloseşte de acest fapt cu multă iscusinţă pentru a-şi duce intenţia spre fapt împlinit. Dominaţia conştiinţelor trece, în mod esenţial prin folosirea viciată a limbajului, de către clasa dominantă economic şi social. Având în proprietate aproape tot ansamblul mijloacelor de comunicare, puterea difuzează ideologia de piaţă prin sensuri fixe, trunchiate sau amestecate, atribuite cuvintelor. Cuvintele, prezentate ca neutre, au şi definiţia ca evidentă. Însă, sub controlul puterii limbajul desemneaza mereu alte lucruri decât realitatea vieţii. Acesta este, înainte de toate, un limbaj al resemnării şi al neputinţei, limbaj al acceptării pasive a faptelor şi a lucrurilor, aşa cum sunt şi aşa cum trebuie să rămână. Acum cuvintele sunt lacheii sistemului nou de organizare a vieţii. Simplul fapt de a fo-losi limbajul puterii condamnă la neputinţă. Rezolvarea problemei limbajului este parte din nucleul luptei pentru emanciparea omenirii. Mai mult decât atât, aceasta nu este o simplă formă de dominaţie ce se adaugă altora, este însăşi inima proiectului de aservire al sistemului totalitar de piaţă. Doar printr-o reapropiere a limbajului şi a comu-nicării reale între persoane este posibilă producerea unei schimbări reale, pentru că doar în acest mod proiectul revoluţionar întâlneşte proiectul poetic.
În efervescenţa populară, cuvântul este reinventat de către grupuri numeroase de oameni. Creativitatea spontană se află în fiecare om şi reprezintă forţa care uneşte omenirea.
Ce ar fi omul fără această tortură care este munca în forma ei modernă, fără activităţile alienante care sunt prezentate ca o eliberare? Sub presiunea permanentă a cronometrului, a ceasului, fiecare gest al muncitorului sclavizat este calculat în scopul creşterii productivităţii. Teoretizarea muncii prin organizarea ştiinţifică a muncii constituie esenţa însăşi a deposedării celor ce muncesc de o parte din bucuria, din fructul muncii lor, iar pe de altă parte de timpul ce il petrec cu producerea în mod automatic a mărfurilor dar şi a serviciilor. Rolul angajaţilor se confundă cu al maşinilor din fabrici, cu cel al calculatoarelor din birouri.
Suntem obişnuiţi să spunem că noi stăpânim cuvintele. Dar cine ştie de fapt că ele ne stăpânesc pe noi, se foloseşte de acest fapt cu multă iscusinţă pentru a-şi duce intenţia spre fapt împlinit. Dominaţia conştiinţelor trece, în mod esenţial prin folosirea viciată a limbajului, de către clasa dominantă economic şi social. Având în proprietate aproape tot ansamblul mijloacelor de comunicare, puterea difuzează ideologia de piaţă prin sensuri fixe, trunchiate sau amestecate, atribuite cuvintelor. Cuvintele, prezentate ca neutre, au şi definiţia ca evidentă. Însă, sub controlul puterii limbajul desemneaza mereu alte lucruri decât realitatea vieţii. Acesta este, înainte de toate, un limbaj al resemnării şi al neputinţei, limbaj al acceptării pasive a faptelor şi a lucrurilor, aşa cum sunt şi aşa cum trebuie să rămână. Acum cuvintele sunt lacheii sistemului nou de organizare a vieţii. Simplul fapt de a fo-losi limbajul puterii condamnă la neputinţă. Rezolvarea problemei limbajului este parte din nucleul luptei pentru emanciparea omenirii. Mai mult decât atât, aceasta nu este o simplă formă de dominaţie ce se adaugă altora, este însăşi inima proiectului de aservire al sistemului totalitar de piaţă. Doar printr-o reapropiere a limbajului şi a comu-nicării reale între persoane este posibilă producerea unei schimbări reale, pentru că doar în acest mod proiectul revoluţionar întâlneşte proiectul poetic.
În efervescenţa populară, cuvântul este reinventat de către grupuri numeroase de oameni. Creativitatea spontană se află în fiecare om şi reprezintă forţa care uneşte omenirea.
Ce ar fi omul fără această tortură care este munca în forma ei modernă, fără activităţile alienante care sunt prezentate ca o eliberare? Sub presiunea permanentă a cronometrului, a ceasului, fiecare gest al muncitorului sclavizat este calculat în scopul creşterii productivităţii. Teoretizarea muncii prin organizarea ştiinţifică a muncii constituie esenţa însăşi a deposedării celor ce muncesc de o parte din bucuria, din fructul muncii lor, iar pe de altă parte de timpul ce il petrec cu producerea în mod automatic a mărfurilor dar şi a serviciilor. Rolul angajaţilor se confundă cu al maşinilor din fabrici, cu cel al calculatoarelor din birouri.
Sub lozinca "timpul nu se mai întoarce", fiecărui angajat îi este atribuită o sarcină repetitivă, intelectuală sau fizică. Asta este traducerea specializării individului în domeniul său de producţie, specializare care acum se regăseşte la nivelul planetei, in cadrul "diviziunii internaţionale a muncii". Şi, prin această diviziune, se concepe în Occident, se produce în Orient (Asia) şi se moare în Africa.
Omul, în ansamblul propriei personalităţi, se autocondiţionează comportamentului productiv prin organizarea muncii, dar şi în afara locului de muncă el rămâne cu acelaşi comportament, adică are acelaşi cap, aceeaşi piele. Sclavul modern ar fi putut să se mulţumească a fi servil doar la locul de muncă dar, pe măsură ce sistemul de producţie colonizează toate sectoarele vieţii, individul dominat îşi pierde timpul liber în distracţii, evenimente şi vacanţe organizate, de multe ori subvenţionate de către clasa dominantă. Mai mult decât atât, nici un moment al cotidianului său nu scapă dominării sistemului; fiecare clipă a vieţii sale este invadată, pentru a fi un sclav cu tot timpul plin de ceea ce se vrea, nu de ceea ce vrea.
O idee veche e acum la modă "Prin supunere se dezvoltă reflexele de servitute". Individului modern îi scapă ceea ce este cel mai bun din viaţă, dar el continuă ceea ce a deprins; supunerea a devenit cea de-a doua natură. El se supune fără a şti de ce o face, doar pentru faptul că trebuie să se supună. Supunere, Producţie, Cosum, acesta este tripticul ce domină viaţa. În funcţie de vârstă el se supune părinţilor, profesorilor, preoţilor, şefilor, patronilor, comercianţilor, politicienilor. Nesupunerea îl înspăimântă căci nesupunerea înseamnă risc, aventură, schimbare, renunţare. Aşa cum un copil intră în panică atunci când se pierde de părinţi, tot aşa individul modern, sclavizat, se simte pierdut fără puterea ce l-a (re)creat. Pentru a nu se simţi astfel, continuă să se supună. Frica este cea care face din omul liber un sclav şi tot ea îl menţine în această condiţie. Înclinarea în faţa stăpânilor lumii, acceptarea acestei vieţi plină de umilinţe şi de mizerie, este doar efectul fricii.
Omul, în ansamblul propriei personalităţi, se autocondiţionează comportamentului productiv prin organizarea muncii, dar şi în afara locului de muncă el rămâne cu acelaşi comportament, adică are acelaşi cap, aceeaşi piele. Sclavul modern ar fi putut să se mulţumească a fi servil doar la locul de muncă dar, pe măsură ce sistemul de producţie colonizează toate sectoarele vieţii, individul dominat îşi pierde timpul liber în distracţii, evenimente şi vacanţe organizate, de multe ori subvenţionate de către clasa dominantă. Mai mult decât atât, nici un moment al cotidianului său nu scapă dominării sistemului; fiecare clipă a vieţii sale este invadată, pentru a fi un sclav cu tot timpul plin de ceea ce se vrea, nu de ceea ce vrea.
O idee veche e acum la modă "Prin supunere se dezvoltă reflexele de servitute". Individului modern îi scapă ceea ce este cel mai bun din viaţă, dar el continuă ceea ce a deprins; supunerea a devenit cea de-a doua natură. El se supune fără a şti de ce o face, doar pentru faptul că trebuie să se supună. Supunere, Producţie, Cosum, acesta este tripticul ce domină viaţa. În funcţie de vârstă el se supune părinţilor, profesorilor, preoţilor, şefilor, patronilor, comercianţilor, politicienilor. Nesupunerea îl înspăimântă căci nesupunerea înseamnă risc, aventură, schimbare, renunţare. Aşa cum un copil intră în panică atunci când se pierde de părinţi, tot aşa individul modern, sclavizat, se simte pierdut fără puterea ce l-a (re)creat. Pentru a nu se simţi astfel, continuă să se supună. Frica este cea care face din omul liber un sclav şi tot ea îl menţine în această condiţie. Înclinarea în faţa stăpânilor lumii, acceptarea acestei vieţi plină de umilinţe şi de mizerie, este doar efectul fricii.
Şi totuşi indivizii sclavizaţi dispun de o forţă numerică în faţa acestei minorităţi care conduce, care guvernează. Însă forţa acestora nu vine de la armata sau poliţia care-i serveşte, ci de la consimţămân-tul individului, al fiecăruia dintre noi. Laşitatea de a înfrunta legitim forţele de ordine ale oprimatorilor este justificată prin discursuri pline de umanism moralizator. Refuzul violenţei revoluţionare este bine ancorat în spiritele celor ce se opun sistemului în numele unor valori pe care tocmai acest sistem l-a inoculat. Însă puterea nu ezită niciodată în a utiliza violenţa atunci când se pune problema de a-şi apăra şi conserva supremaţia. Oricum, nimic nu este nou sub soare, caci, sub un guvern care arestează şi închide pe nedrept, locul omului cinsit este, de asemenea, tot la închisoare!
Pentru a se intra însă în acea horă a consumului frenetic, individul are nevoie de bani, iar pentru a avea bani trebuie să se muncească. Tocmai aici se ajunge la punctul culminant, căci acum intervine propria sclavizare, propria vindere. Sistemul acesta dominant a făcut din muncă principala sa valoare pentru ca indivizii, respectând această valoare înnobilantă, să muncească tot mereu mai mult pentru a-şi plăti, pe credite, necesităţile vieţii acestea mizerabile. Ei se epuizează mun-cind, pierd cea mai mare parte a forţei lor vitale şi se mai şi supun celor mai rele umilinţe, risipindu-şi întreaga viaţă într-o activitate obositoare şi plicticoaşă, pentru profitul altor câţiva. În această direcţie, a muncii, a fost inventat şomajul, modern şi el, cu scopul de a înfricoşa sau pentru a face pe individ să mulţumească fără încetare puterii pentru că a fost generoasă cu el.
Nietzche spunea atât de bine cândva: "Ceea ce făceam odinioară din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adică din iubire pentru ceea ce ne dă sentimentul celei mai înalte puteri şi a unei conştiinţe curate". Tot aşa ca oprimaţii din istorie, sclavul modern are nevoie de mistică şi de un Zeu al său pentru a anestezia răul care-l invadează şi duferinţa ce-l striveşte. Dar, acest Zeu căruia şi-a vândut sufletul nu mai este nimic, este doar neant. Este o bucată de hârtie, un număr care are sens numai pentru că lumea a decis să-i dea un sens. Pentru acest nou Zeu el studiază, munceşte, se luptă, se vinde... Pentru acest nou Zeu el abandonează orice alte valori şi este gata să facă orice! El crede că având mulţi bani se va elibera de toatre constrângerile ce le resimte, ce îi închid drumuri. Este gândirea în care se crede că posesia merge mână în mână cu libertatea. Eliberarea vine dintr-o asceză, din stăpânirea de sine, din dorinţa şi voinţa de a acţiona. Insa pentru toate acestea este nevoie de hotărârea de a nu mai servi, de a nu mai fi supus. Trebuie să se lupte cu obişnuinţa pe care, se pare, nici nu îndrăzneşte să o discute.
Dacă ne-am aminti că încă din începuturile istoriei omul nu s-a vrut împăcat şi nu s-a împăcat cu condiţia servilă de rob, totul ar fi altfel. "Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!"[Daniel, 3:17, 3:18]
Pentru a se intra însă în acea horă a consumului frenetic, individul are nevoie de bani, iar pentru a avea bani trebuie să se muncească. Tocmai aici se ajunge la punctul culminant, căci acum intervine propria sclavizare, propria vindere. Sistemul acesta dominant a făcut din muncă principala sa valoare pentru ca indivizii, respectând această valoare înnobilantă, să muncească tot mereu mai mult pentru a-şi plăti, pe credite, necesităţile vieţii acestea mizerabile. Ei se epuizează mun-cind, pierd cea mai mare parte a forţei lor vitale şi se mai şi supun celor mai rele umilinţe, risipindu-şi întreaga viaţă într-o activitate obositoare şi plicticoaşă, pentru profitul altor câţiva. În această direcţie, a muncii, a fost inventat şomajul, modern şi el, cu scopul de a înfricoşa sau pentru a face pe individ să mulţumească fără încetare puterii pentru că a fost generoasă cu el.
Nietzche spunea atât de bine cândva: "Ceea ce făceam odinioară din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adică din iubire pentru ceea ce ne dă sentimentul celei mai înalte puteri şi a unei conştiinţe curate". Tot aşa ca oprimaţii din istorie, sclavul modern are nevoie de mistică şi de un Zeu al său pentru a anestezia răul care-l invadează şi duferinţa ce-l striveşte. Dar, acest Zeu căruia şi-a vândut sufletul nu mai este nimic, este doar neant. Este o bucată de hârtie, un număr care are sens numai pentru că lumea a decis să-i dea un sens. Pentru acest nou Zeu el studiază, munceşte, se luptă, se vinde... Pentru acest nou Zeu el abandonează orice alte valori şi este gata să facă orice! El crede că având mulţi bani se va elibera de toatre constrângerile ce le resimte, ce îi închid drumuri. Este gândirea în care se crede că posesia merge mână în mână cu libertatea. Eliberarea vine dintr-o asceză, din stăpânirea de sine, din dorinţa şi voinţa de a acţiona. Insa pentru toate acestea este nevoie de hotărârea de a nu mai servi, de a nu mai fi supus. Trebuie să se lupte cu obişnuinţa pe care, se pare, nici nu îndrăzneşte să o discute.
Dacă ne-am aminti că încă din începuturile istoriei omul nu s-a vrut împăcat şi nu s-a împăcat cu condiţia servilă de rob, totul ar fi altfel. "Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!"[Daniel, 3:17, 3:18]
Sclavii moderni sunt convinşi că sunt buni cetăţeni şi cred că ei votează şi aleg liber pe cei care îi vor conduce. De fapt, alegerea lor este o iluzie, căci oare există măcar o diferenţă fundamentală între proiectele societăţii în care se va trăi atunci când trebuie ales între două curente, sau, în limbaj politic partide? In realitate nu există opoziţie reală, căci partidele politice dominante sunt întru totul de acord în ceea ce priveşte ideea esenţială: conservarea societăţii de piaţă existente în actualitate. Şi nici nu există partide politice, susceptibil de a accede la putere, care să pună în discuţie dogma societăţii de piaţă. Iar toate aceste partide politice, cu complicitatea mass-mediei, monopolizează scena politică, prin certuri în care subiectele sunt detalii fără importanţă, în timp ce tot restul rămâne neschimbat. În plan real ei îşi dispută scaunele şi funcţiile oferite de sitemul parlamentar şi el de piaţă. Toate aceste dispute şi certuri sunt difuzate pe toate canalele mass-media cu scopul de a distrage atenţia de la adevărata dezbatere asupra alegerii societăţii în care oamenii ar dori să trăiască. Se observă uşor că subtilităţile, superficialităţile şi trivialitatea eclipsează profunzimea înfruntării de idei. Deşi se vrea evidenţiere a formelor de manifestare a democraţiei, toate acestea nu seamănă, nici pe departe cu democraţia, căci democraţia reală se defineşte, înainte de toate, prin participarea masivă a cetăţenilor la gestionarea treburilor cetăţii. Democraţia este totdeuna directă şi participativă; expresia cea mai autentică se găseşte în adunarea populară şi în dialogul permanent asupra organizării vieţii în comun. Forma reprezentativă şi parlamentară care uzurpă numele de democraţie limitează puterea cetăţeanului la simplul drept de a vota, adică la nimic, atât timp cât alegerea între gri-închis şi gri-deschis nu reprezintă o veritabilă alegere. Scaunele parlamentare sunt ocupate, în marea lor majoritate, de către clasa economică dominantă, fie e că de dreapta, de centru sau pretinsa stângă social-democrată.
Există totuşi indivizi care scapă controlului conştiinţelor, dar aceştia sunt sub supraveghere. Orice formă de răzvrătire sau rezistenţă este definită automat ca activitate deviantă, antistatala sau teroristă. Libertatea nu există decât ca principiu clamat sau pentru cei care apără interesele societăţii de piaţă. Opoziţia reală contra regimului domi-nant este complet clandestină şi, de cele mai multe ori, individuală. In lupta cu această opoziţie, represiunea este regula de bază a dominanţilor, iar tăcerea majorităţii sclavilor împotriva acestor opozanţi este rezultatul campaniilor politice şi de media care neagă existenţa conflictelor din societatea reală.
Individul modern, sclavul modern este convins că nu există nici măcar o alternativă la această organizare a lumii. El se resemnează şi duce o astfel de viaţă pentru că nu crede că poate exista o alta pentru el. Forţa prezentei puteri, dominante, în această idee constă: întreţinerea iluziei că acest sistem, ce a colonizat întreaga planetă, este sistemul care nu poate muri niciodată, este sistemul în care se sfârşeşte istoria . Clasa conducătoare dominantă a făcut să se creadă că, pentru individ, a se adapta la ideologia puterii este echivalent cu a se adapta lumii aşa cum este şi a fost dintotdeauna. A visa la o alt fel de lume a devenit o crimă condamnată unanim de toate puterile, dar condamnată şi de media, condamnată şi de masa, manevrată, de sclavi.
Există totuşi indivizi care scapă controlului conştiinţelor, dar aceştia sunt sub supraveghere. Orice formă de răzvrătire sau rezistenţă este definită automat ca activitate deviantă, antistatala sau teroristă. Libertatea nu există decât ca principiu clamat sau pentru cei care apără interesele societăţii de piaţă. Opoziţia reală contra regimului domi-nant este complet clandestină şi, de cele mai multe ori, individuală. In lupta cu această opoziţie, represiunea este regula de bază a dominanţilor, iar tăcerea majorităţii sclavilor împotriva acestor opozanţi este rezultatul campaniilor politice şi de media care neagă existenţa conflictelor din societatea reală.
Individul modern, sclavul modern este convins că nu există nici măcar o alternativă la această organizare a lumii. El se resemnează şi duce o astfel de viaţă pentru că nu crede că poate exista o alta pentru el. Forţa prezentei puteri, dominante, în această idee constă: întreţinerea iluziei că acest sistem, ce a colonizat întreaga planetă, este sistemul care nu poate muri niciodată, este sistemul în care se sfârşeşte istoria . Clasa conducătoare dominantă a făcut să se creadă că, pentru individ, a se adapta la ideologia puterii este echivalent cu a se adapta lumii aşa cum este şi a fost dintotdeauna. A visa la o alt fel de lume a devenit o crimă condamnată unanim de toate puterile, dar condamnată şi de media, condamnată şi de masa, manevrată, de sclavi.
În realitate criminalul este de fapt oricine contribuie, conştient sau nu, la demenţa structurii sociale dominante. Şi nu există o mai mare nebunie decât cea a sistemului actual, nebunie care creează nebuni din indivizi candva normali.
Sistemul dominant se defineşte, aşadar, prin omniprezenţa ideologiei de piaţă. El ocupă, rând pe rând, întregul spaţiu şi toate sectoarele de activitate. Ideologia este seacă şi nu spune, în esenţă, nimic altceva decât: Produceţi! Vindeţi! Consumaţi! Acumulaţi! Ea reduce întregul ansamblu al relaţiilor umane la raporturi de piaţă şi consideră întreaga planetă drept o marfă, impunând oamenilor o datorie: mun-ca servilă. Iar singurul drept pe care-l recunoaşte este dreptul la proprietate privată. Iar sistem acesta, dezvoltat pe această ideologie, are doar un singur Dumnezeu, creat de el însuşi: Banul!
Monopolul apariţiilor în media şi spaţiul public este total. Toate posibilele mijloace de apariţie publică: tribuna, scena, ecranul, microfonul aparţin doar oamenilor şi discursurilor favorabile ideologiei dominante. Critica acestui sistem, a acestei lumi, este înnecată în torentul mediatic care determină ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ce poate fi văzut, ceea ce nu poate fi văzut. Omniprezenţa acestei ideologii, a cultului banului, monopolul apariţiilor publice, existenţa unui partid unic sub masca pluralismului parlamentar, absenţa opoziţiei vizibile şi represiunea sub toate formele sale, voinţa de a transforma lumea: acesta este chipul real al totalitarismului actual, modern, numit "democraţie liberală" căruia acum trebuie însă să i se spună pe numele adevărat: Sistem Totalitar de Piaţă. Omul, societatea, planeta întreagă, servesc acestei ideologii. Sistemul a realizat ceea ce nici o altă formă de tota-litarism, anterior, nu a put face: dominarea întregii lumi de către o singură ideologie. Acum nici exilul nu mai este posibil. Pe măsură ce opresiunea acaparează toate sectoarele vieţii revolta va lua forma unui război social. Manifestaţiile ce reapar, anunţă revoluţia care va veni.
Sistemul dominant se defineşte, aşadar, prin omniprezenţa ideologiei de piaţă. El ocupă, rând pe rând, întregul spaţiu şi toate sectoarele de activitate. Ideologia este seacă şi nu spune, în esenţă, nimic altceva decât: Produceţi! Vindeţi! Consumaţi! Acumulaţi! Ea reduce întregul ansamblu al relaţiilor umane la raporturi de piaţă şi consideră întreaga planetă drept o marfă, impunând oamenilor o datorie: mun-ca servilă. Iar singurul drept pe care-l recunoaşte este dreptul la proprietate privată. Iar sistem acesta, dezvoltat pe această ideologie, are doar un singur Dumnezeu, creat de el însuşi: Banul!
Monopolul apariţiilor în media şi spaţiul public este total. Toate posibilele mijloace de apariţie publică: tribuna, scena, ecranul, microfonul aparţin doar oamenilor şi discursurilor favorabile ideologiei dominante. Critica acestui sistem, a acestei lumi, este înnecată în torentul mediatic care determină ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ce poate fi văzut, ceea ce nu poate fi văzut. Omniprezenţa acestei ideologii, a cultului banului, monopolul apariţiilor publice, existenţa unui partid unic sub masca pluralismului parlamentar, absenţa opoziţiei vizibile şi represiunea sub toate formele sale, voinţa de a transforma lumea: acesta este chipul real al totalitarismului actual, modern, numit "democraţie liberală" căruia acum trebuie însă să i se spună pe numele adevărat: Sistem Totalitar de Piaţă. Omul, societatea, planeta întreagă, servesc acestei ideologii. Sistemul a realizat ceea ce nici o altă formă de tota-litarism, anterior, nu a put face: dominarea întregii lumi de către o singură ideologie. Acum nici exilul nu mai este posibil. Pe măsură ce opresiunea acaparează toate sectoarele vieţii revolta va lua forma unui război social. Manifestaţiile ce reapar, anunţă revoluţia care va veni.
Puterea nu trebuie cucerită ci puterea actuală trebuie distrusă. Orice putere ar fi, şi oricum ar fi, ea este tiranică prin natura sa, fie că este exercitată de un rege, de un dictator sau un preşedinte ales. Singu-ra, dar singura diferenţă în cazul democraţiilor parlamentare este faptul că sclavilor le este creată iluzia creată că îşi aleg ei înşişi conducătorul, adică stăpânul pe care îl vor servi. Votul a făcut din ei complicii tiraniei care îi oprimă. Ei sunt sclavi nu doar datorită faptului că există stăpânii, ci mai ales pentru că există stăpâni fiindcă ei au ales să rămână sclavi. Şi toate acestea împotriva firii şi a naturii, care nu a creat nici stăpâni, nici sclavi.
Distrugerea societăţii totalitare de piaţă nu mai este o opţiune, ci este o necesitate într-o lume care se ştie deja condamnată. Deoarece puterea este pretutindeni, ea trebuie combătută oriunde şi oricând. Reinventarea limbajului, revoluţionarea permanentă a vieţii cotidiene, nesupunerea şi rezistenţa reprezintă elementele cheie ale revoltei împotriva ordinii stabilite. Dar pentru ca din această revoltă să ia naştere o revoluţie trebuie ca obiectivităţile şi subiectivităţile să se unească într-un front comun. Trebuie să se lucreze la unificarea tuturor forţelor revoluţionare. Asta nu se poate face decât pornind de la conştientizarea eşecurilor noastre, ale tuturor, din trecut. Nici formalismul steril, nici birocraţia totalitară nu pot reprezenta soluţii la insatisfacţia noastră. Este necesară inventarea unor noi forme de organizare şi de luptă. După înlăturarea acestei puteri, autogestiunea angajaţilor şi democraţia directă, la nivelul comunităţii, constituie bazele acestei noi forme de organizare, care trebuie să fie anti-ierarhică, atât în formă cât şi în conţinut.
Puterea nu trebuie cucerita ci trebuie distrusă!
Distrugerea societăţii totalitare de piaţă nu mai este o opţiune, ci este o necesitate într-o lume care se ştie deja condamnată. Deoarece puterea este pretutindeni, ea trebuie combătută oriunde şi oricând. Reinventarea limbajului, revoluţionarea permanentă a vieţii cotidiene, nesupunerea şi rezistenţa reprezintă elementele cheie ale revoltei împotriva ordinii stabilite. Dar pentru ca din această revoltă să ia naştere o revoluţie trebuie ca obiectivităţile şi subiectivităţile să se unească într-un front comun. Trebuie să se lucreze la unificarea tuturor forţelor revoluţionare. Asta nu se poate face decât pornind de la conştientizarea eşecurilor noastre, ale tuturor, din trecut. Nici formalismul steril, nici birocraţia totalitară nu pot reprezenta soluţii la insatisfacţia noastră. Este necesară inventarea unor noi forme de organizare şi de luptă. După înlăturarea acestei puteri, autogestiunea angajaţilor şi democraţia directă, la nivelul comunităţii, constituie bazele acestei noi forme de organizare, care trebuie să fie anti-ierarhică, atât în formă cât şi în conţinut.
Puterea nu trebuie cucerita ci trebuie distrusă!